Studiu de OC – Intel Core i7 4790K & Intel Pentium G3258 – aer, apa, phase-change, DICE & LN2

Ok, pentru a obtine o frecventa frumoasa avem nevoie de un procesor deblocat, o placa de baza adecvata overclockingului si o sursa de alimentara de buna calitate, printre alte lucruri. Dar unul dintre cele mai importante aspecte ale overclockingului este racirea componentelor pe care vrem sa le overclockam, in acest caz procesorul. Pentru ca frecventele si voltaje marite inseamna automat si temperaturi mai mari. Nu ma intelegeti gresit, procesoarele au propriile mecanisme interne menite sa scada voltajul sau chiar sa opreasca sistemul inainte ca ceva sa se intample procesorului. .

Prin urmare nu discutam despre probleme de genul “imi este frica sa nu-mi ard procesorul”, dar daca vrem sa atingem o frecventa stabila cat mai mare sau cea mai mare frecventa posibila, atunci temperatura ne va impiedica la un moment dat. Cand stabilitatea este cea ce cautam, ne va opri eventual pentru ca procesorul va intra in throttle la un moment dat, adica nu toate nucleele vor fi active si frecventa pe care am setat-o nu mai este folosita, asa ca performanta va scadea. Cand ne uitam dupa cea mai mare frecventa posibila, temperatura ne va opri dupa un timp si vom avea nevoie de un alt tip de racire pentru a putea aplica voltaje mai mari si a obtine frecvente mai inalte.

Ei bine, primul tip de racire pe care il vom folosi in overclocking este evident racirea pe aer. Prin simpla schimbare a ooler-ului stock cu o bestie aftermarket, precum Noctua NH-D14, veti obtine mai multi MHz. Folosind o pasta termoconductoare de buna calitate si niste ventilatoare puternice de asemenea vom obtine cativa MHz in plus.

Orice tip de racire a unei componente de calculator este bazata pe un principiu simplu – schimbul de caldura dintre obiectul care trebuie racit (procesor) si obiectul folosit pentru a-l raci (radiatorul). Principiile racirii pe aer nu s-au schimbat de multa vreme – aplici pasta termoconductoare pe procesor pentru a maximiza transferul de caldura, apoi folosesti un cooler cu un sistem de prindere bun si o baza de calitate pentru a transfera caldura din procesor, apoi utilizam un agent de racire pentru a mentine temperatura in prametrii normali. In cazul racirii pe aer, agentul de racire este aerul. Iar performanta radiatorului nostru depinde de temperatura din camera – temperatura ambientala. Fundamental, putem raci procesorul pana la temperatura camerei (nu mai mult).

Primele procesoare nici nu aveau nevoie de radiator, apoi un radiator mic de aluminiu sau cupru a fost pus pe procesoare pentru a disipa caldura in aer, apoi un ventilator a fost adaugat pentru a ajuta in acest proces. Cu timpul radiatoarele au devenit din ce in ce mai mari, pentru a tine pasul cu consumul de curent al procesoarelor noi, iar dupa o vreme heatpipe-ul a fost inventat. Acum, baza radiatorului preia caldura de la procesor, apoi heatpipe-urile o transfera catre lamelele de aluminiu, iar ventilatoarele vor ajuta cu transferul de caldura dintre mediul inconjurator si lmele. Agentul de racire din heatpipe se va raci, va reveni la baza radiatorului prin condensare, va realiza transferul de caldura cu procesorul si intreg procesul va fi reluat.

Asa cum am mentionat la capitolul metodologie, toate testele noastre (cu exceptia celui cu ambient scazut) au fost realizate in aceleasi conditii – temperatura ambientala de 25 oC. Am folosit unul dintre cele mai bune coolere disponibile (Noctua NH-D14), impreuna cu o pasta termoconductoare de calitate (Arctic Cooling MX-4) si doua ventilatoare (Cooling SwiF2 120P) care se pot roti cu pana la 2000 RPM. Aceasta este situatia cea mai relevanta pentru o persoana care vrea sa gaseasca cele mai bune frecvente pentru utilizarea zilnica, cu un cooler din comert si ventilatoare care nu ne dau afara din camera.

Urmatorul pas a fost racirea pe aer in ambient scazut – am coborat temperatura ambientala la 17-18 oC, am schimbat ventilatoarele cu nistre monstrii de 5400 RPM si am refacut testele.